Serviciul adopții, postadopții și intervenții în domeniul asistenței sociale

Date de contact: Mun. Alexandria, Strada Dunării, nr.7, etaj 1, biroul nr. 32
Tel: 0247.316611 Interior: 39
Email: adoptiiteleorman@yahoo.ro

Compartimentul violență domestică, intervenție în regim de urgență, intervenții în situații de abuz, neglijare, trafic, migrație și repatriere și telefonul pentru semnalarea cazurilor de urgență are  următoarele atribuţii:

• dezvoltă activităţi de informare si promovare a serviciilor oferite in interesul superior al copilului abuzat, neglijat, exploatat;
• organizează o bază de date cu informaţii utile despre serviciile comunitare pentru copil şi familie din cel putin următoarele domenii: social, inclusiv protectia copilului şi protectia persoanelor adulte, inclusiv a celor cu dizabilităţi, medical, educaţional , politie, justitie;
• preia apelurile adresate la telefonul de urgenţă toate cazurile semnalate despre copii sau persoane adulte aflate în dificultate;
• evaluează nevoile imediate ale beneficiarului și potenţialul de risc privind expunerea copilului și persoanei adulte la abuz, neglijare, exploatare;
• asigură clientilor asistenţă şi consiliere pentru depăsirea situaţiilor de criză si solutionarea adecvata a cazurilor expuse sau semnalate de către acestia;
• asigură deplasarea de urgenţă, în teren, pentru evaluarea şi intervenţia în situaţiile de urgenţă;
• asigură preluarea copilului sau persoanei adulte din mediul în care s-a produs abuzul, neglijarea, exploatarea şi propune emiterea dispozitiei de plasament în regim de urgenţă în vederea protejării persoanei aflate în dificultate;
• face propuneri pentru încheierea de protocoale de colaborare cu IPJ Teleorman şi secțiile de politie, prin care să se stabilească clar atributiile  personalului care asigură intervenţia in situaţii de urgenţă, conform legislaţiei in vigoare;
• stabilește proceduri precise de colaborare cu asistenţii sociali din primăriile locale, pentru stabilirea metodologiei de colaborare in situaţiile de urgenţă;
• întocmesc rapoarte de activitate periodice, la solicitarea Directorului general al institutiei;
• promovează dreptul la protectie al minorului impotriva oricăror forme de violentă, neglijare, exploatare, trafic, migrație, abandon;
• asigură sprijin în organizarea unor activităţi de prevenire a situaţiilor de risc pentru copii şi în sensibilizarea comunităţilor locale in problematica violentei asupra copilului şi persoanei adulte;

     Violenţa asupra copilului reprezintă un concept complex şi integrator pentru diversele forme de abuz fizic, verbal, emoţional, sexual, neglijare, exploatare economică/exploatare prin muncă, exploatare sexuală, răpire şi/sau dispariţie, migraţie în situaţii de risc, trafic, violenţă prin internet etc., raportându-se la toate mediile cu care copilul se află în relaţie: familie, instituţii de învăţământ, medicale, de protecţie, medii de cercetare a infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc.

     Semnalarea situaţiilor de urgenţă

Se recomandă utilizarea serviciului telefonul copilului pentru semnalarea situaţiilor de violenţă asupra copilului, cu precădere a celor de urgenţă, şi nu utilizarea sa pentru furnizarea de informaţii, consiliere sau alt gen de solicitări către DGASPC Teleorman.

     Situaţiile de urgenţă care trebuie semnalate imediat la serviciul telefonul copilului din cadrul DGASPC  Teleorman 119

1. Viaţa copilului este în pericol.
2. Copilul este grav rănit.
3. Copilul a suferit un abuz sexual.
4. Copilul sub vârsta de 8 ani este lăsat singur în casă.
5. Copilul solicită de urgenţă ajutorul.
6. Copilul refuză să meargă acasă.
7. Copilul este grav neglijat.
8. Copilul este implicat în munci intolerabile.

     Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii.

     Abuzul

Abuzul este definit în Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare şi poate îmbrăca diferite forme, fiind clasificat ca abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic. Din punct de vedere criminologic, abuzul împotriva copilului este comis cu intenţie, directă sau indirectă.

Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii, singulară sau repetată, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc suferinţă copilului în prezent sau în viitor.

Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri verbale şi nonverbale, intimidări, ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune, denigrări, acuzaţii nedrepte, discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă de copil.

Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de exemplu, structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave decât abuzul emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului.

Copilul care este martor al violenţei în familie suferă indirect un abuz emoţional şi/sau psihologic.

Abuzul sexual reprezintă implicarea unui copil sau a unui adolescent minor dependent şi imatur din punctul de vedere al dezvoltării psihosexuale în activităţi sexuale pe care nu este în măsură să le înţeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa ori pentru dezvoltarea sa psihosexuală, activităţi sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin violenţă sau seducţie ori care transgresează tabuurile sociale legate de rolurile familiale; aceste activităţi includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare sexuală.

     Neglijarea

Neglijarea este definită în Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare

Neglijarea se poate prezenta sub mai multe forme:

1. neglijarea alimentară – privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale pentru creştere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător vârstei copilului;
2. neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor;
3. neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi;
4. neglijarea medicală – absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;
5. neglijarea educaţională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;
6. neglijarea emoţională – lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere.
7. părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.
8. Exploatarea copiilor

Exploatarea copiilor corespunde definiţiei exploatării unei persoane prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare (art. 2 pct. 2).

Exploatarea sexuală a copiilor reprezintă o practică prin intermediul căreia o persoană, de regulă un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o avansare, abuzând de/exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică; exemple: prostituţia, turismul sexual, comerţul cu căsătorii (inclusiv prin poştă), pornografia, striptease-ul.

Prostituţia copiilor şi pornografia infantilă sunt definite de Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, ratificat prin Legea nr. 470/2001 [art. 2 lit. b) şi c)].

Exploatarea copilului prin muncă corespunde definiţiei celor mai grave forme de muncă a copilului prevăzute în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000 (3), precum şi în Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă de încadrare în muncă, ratificată prin Decretul nr. 83/1975 (vezi glosar). Detalii privind prevenirea şi combaterea exploatării copilului prin muncă, complementare cu prezentul document, sunt prevăzute în anexa nr. 2 la hotărâre – Metodologia de intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state.

     Traficul de copii

Traficul de copii corespunde definiţiei traficului de minori prevăzute în Legea nr. 678/2001, cu modificările şi completările ulterioare [art. 13 alin. (1)]. Conform definiţiei, traficul de persoane, inclusiv de minori, se face cu scopul exploatării. Prezenta metodologie-cadru promovează sintagma „trafic de copii” în domeniul protecţiei copilului, al asistenţei sociale în general, în acord cu prevederile Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare.

Un alt aspect demn de menţionat este includerea exploatării sexuale în scop comercial (prostituţia şi pornografia infantilă) şi a traficului de copii printre cele mai grave forme de exploatare prin muncă (Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000).

Observaţii:

Prin definiţiile menţionate anterior, prezenta metodologiecadru recunoaşte că abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii, precum şi celelalte forme de violenţă asupra copilului pot fi comise de către părinţi, persoane cunoscute de copil sau străine acestuia, precum şi de alţi copii decât copilul victimă. Astfel, aceste acte se pot produce atât în familie, cât şi în instituţii publice ori private, adresate copilului şi/sau familiei, precum şi în afara acestora, de exemplu la locul de muncă.

Această delimitare între diferitele forme de violenţă asupra copilului este doar de ordin teoretic, deoarece, în realitate, frecvent, există o combinaţie între ele, de exemplu: abuzul fizic este însoţit de abuz emoţional, abuzul sexual presupune, de regulă, abuzul fizic şi emoţional.

     Forme particulare ale violenţei asupra copilului

Intoxicaţii nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiţi tranchilizante pentru a obţine calmul ori somnul copilului, precum şi situaţia nou-născutului din mamă toxicomană.

Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic asupra copilului cu vârsta sub un an şi se datorează scuturărilor bruşte şi brutale, voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale părinţilor/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariţia hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom subdural şi hemoragii retiniene).

Sindromul Mⁿ’62nchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanţe ori prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul.         Orice semn funcţional poate fi invocat de către părinţi pentru a obţine investigaţii şi proceduri dureroase şi intruzive pentru copil.

Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulaţie, gratitudine şi alte sentimente pozitive faţă de abuzator, aparent iraţional, în lumina pericolului şi a riscurilor suportate de către victimă (descoperit iniţial la ostatici). Acesta poate face dificilă identificarea abuzului.

Violenţa prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil şi cuprinde următoarele categorii:

– conţinut ilegal şi/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii – de exemplu, fenomenul Lolita, desene animate erotice şi/sau pornografice -, rasism şi xenofobie, discriminare, intimidare);

– contacte on-line şi în lumea reală (prin chat şi e-mail, agresorul câştigă încrederea copilului, care furnizează informaţii ce pot duce la identificarea copilului şi/sau a adresei unde locuieşte, cu comiterea ulterioară de abuzuri şi infracţiuni, prin întâlnirea faţă în faţă cu copilul sau nu);

– dependenţa de jocuri şi internet (utilizarea excesivă a calculatorului şi navigarea pe internet mai mult de 4 ore pe zi au efecte devastatoare asupra sănătăţii fizice, a performanţelor şcolare, capacităţii de socializare a copilului şi relaţiilor cu părinţii);

– comerţ şi publicitate (comerţul electronic fără supravegherea părinţilor poate conduce la utilizarea frauduloasă a datelor personale, de exemplu, utilizarea ilegală a cărţilor de credit, furtul de identitate).

     Identificarea situaţiilor de violenţă în familie

Identificarea situaţiilor de violenţă în familie se realizează de către profesioniştii care intră primii în contact cu adultul victimă din următoarele domenii de activitate: sănătate, poliţie, jandarmerie şi asistenţă socială (unităţile de prevenire şi combatere a violenţei în familie publice sau private). Totodată, identificarea situaţiilor de violenţă în familie se realizează de către SPAS/persoanele cu atribuţii în asistenţă socială prin colectarea şi verificarea informaţiilor de la structurile comunitare consultative şi, acolo unde acestea nu sunt încă organizate, de la actorii sociali din comunitate: directorii unităţilor de învăţământ, şefii unităţilor/structurilor teritoriale ale Poliţiei Române, cadrele medico-sanitare (medicul de familie, asistenţa medicală comunitară, mediatorul sanitar), preoţii etc.

     Atât profesioniştii menţionaţi anterior, cât şi SPAS/persoanele cu atribuţii în asistenţă socială semnalează situaţiile de violenţă în familie la DGASPC.

     Semnalarea/Sesizarea situaţiilor de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie

Semnalarea este procesul prin care o situaţie de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie este adusă la cunoştinţa autorităţilor abilitate să ia măsuri în interesul victimei, urmând ca acestea să asigure accesul acesteia la serviciile specializate din acest domeniu şi o atitudine potrivit legii faţă de presupusul făptuitor/agresor.

     Cine face semnalarea?

Semnalarea suspiciunii sau a situaţiei de violenţă poate fi făcută de către:

1. copilul/adultul victimă;
2. orice persoană care intră în contact cu copilul/adultul victimă, în mediul familial, comunitar sau profesional. În consecinţă, această persoană poate fi un membru al familiei, o rudă, un vecin sau un alt cunoscut al familiei, un martor, dar şi profesionişti cu profiluri diferite, cum ar fi: personal medico-sanitar (medicul de familie, pediatrul, asistentul medical comunitar etc.), psihologi, psihoterapeuţi, cadre didactice (educatorii din creşe, grădiniţe, învăţătorii din ciclul primar, profesorii din şcoli, licee, şcoli profesionale etc.), poliţişti, jandarmi, personal din diverse instituţii (servicii rezidenţiale pentru copii, centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri), asistenţii sociali din cadrul SPAS, persoanele cu atribuţii în asistenţa socială de la nivelul comunelor, preoţi, reprezentanţi a mass-mediei etc.

     Pe ce cale se face semnalarea?

Semnalarea se poate face:

1. direct – persoana care semnalează, inclusiv copilul/adultul victimă, se prezintă direct la una dintre autorităţile abilitate;
2. prin intermediul telefonului – în această situaţie se pot utiliza următoarele tipuri de servicii telefonice: serviciul telefonic obişnuit al autorităţilor abilitate, serviciul telefonul copilului de la nivelul DGASPC (de exemplu, 119);
3. cazurile de violenţă asupra copilului pot fi semnalate şi la Asociaţia Telefonul Copilului, care deţine licenţa pentru implementarea numărului unic european de asistenţă pentru copii (116.111). Prin intermediul acestui număr de telefon se oferă informaţii şi consiliere cu privire la promovarea şi respectarea drepturilor copiilor, îndrumare către instituţiile în măsură să acorde asistenţa necesară, urmărirea modului de soluţionare a cazurilor, monitorizarea respectării drepturilor copilului în urma cazurilor înregistrate şi informarea instituţiilor abilitate cu privire la problemele întâmpinate de copii. În baza protocoalelor încheiate, Asociaţia Telefonul Copilului semnalează cazurile de violenţă asupra copilului autorităţilor abilitate:

• cazurile de copii dispăruţi se semnalează la numărul de telefon 116.000 (numărul unic european pentru dispariţii de copii);
• în scris – persoana care semnalează face o sesizare scrisă a situaţiei presupuse sau existente de violenţă, pe care o înaintează autorităţilor abilitate;

4. prin autosesizare de către autorităţile abilitate – profesioniştii din cadrul acestor autorităţi se pot întâlni cu situaţii care relevă sau ridică suspiciunea unui act de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie, caz în care trebuie să iniţieze procedurile utilizate în mod obişnuit în astfel de situaţii. O situaţie particulară de autosesizare – generarea şi vehicularea violenţei prin internet (mai ales cazurile de pornografie şi prostituţie) – impune o instrumentare specifică şi o monitorizare a acestui fenomen din partea profesioniştilor din cadrul autorităţilor abilitate, cu precădere a celor din poliţie.

     Unde se face semnalarea?

     Semnalarea situaţiilor de violenţă asupra copilului şi violenţă în familie se face la DGASPC.

În situaţia în care semnalarea situaţiei de violenţă s-a făcut la SPAS, poliţie sau parchet, aceste autorităţi, în baza atribuţiilor ce le revin potrivit legislaţiei specifice care le reglementează activitatea, vor asigura informarea victimei cu privire la serviciile de specialitate ce pot fi oferite/asigurate de către DGASPC, având în vedere atribuţiile acesteia în ceea ce priveşte asigurarea/facilitarea accesului la servicii specializate pentru copilul victimă şi familia sa. De asemenea, în situaţia în care există acordul victimei adulte, cazul acesteia poate fi referit către DGASPC de către autorităţile mai sus menţionate.

Referirea implică realizarea unui document, înregistrat în evidenţele instituţiei şi transmis la DGASPC atât direct, cât şi prin intermediul clientului (părintele/reprezentantul legal), iar în unele situaţii şi prin contactarea telefonică. Documentul scris va conţine cel puţin principalele informaţii despre cazul respectiv, conform modelului fişei de semnalare, şi date referitoare la acţiunile care urmează a fi întreprinse pe termen scurt şi persoanele care le vor efectua. În acest scop, DGASPC, SPAS, poliţia şi parchetul nominalizează persoane care să menţină contactul între aceste instituţii pe această problematică (date de contact).

Compartiment Adoptii si Postadopții

• informarea comunităţii şi promovarea adopţiei naţionale;
• evidenţa copiilor al căror plan individualizat de protecţie prevede ca finalitate adopţia;
• ofera copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi gradului său de maturitate, referitoare la etapele şi durata procesului de adopţie, la efectele acesteia, precum şi la adoptator sau familia adoptatoare şi rudele acestora;
• gestionează şi actualizează in RNA evidenţa copiilor adoptabili şi a adoptatorilor/familiilor adoptatoare cu domiciliul sau reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
• identificarea persoanelor/familiilor potenţial adoptatoare;
• consilierea persoanelor/familiilor potenţial adoptatoare şi organizarea de programe de pregătire pentru acestea;
• evaluarea socială, psihologică si pregătirea pentru asumarea în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte persoanei/familiei, în vederea obţinerii atestatului de familie aptă să adopte;
• întocmirea documentatiei şi sustinerea în instanţă, a cererilor privind: deschiderea procedurii de adopţie; incredintarea in vederea adoptiei; revizuirea adoptiei; autorizarea accesului la informaţiile vizând identitatea părinţilor fireşti si  incuviintarea adoptiei;
• determinarea compatibilităţii copil-familie potenţial adoptatoare, pe baza nevoilor copilului, dorinţelor şi opiniilor exprimate de acesta;
• identificarea şi selectarea persoanei/familiei adoptatoare atestate în vederea adopţiei care, din punctul de vedere al criteriilor de potrivire iniţială, corespunde nevoilor copilului;
• realizeaza potrivirea iniţială şi practică a copilului cu adoptatorul sau familia adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în străinătate;
• facilitarea contactului direct între copil şi adoptator/familia adoptatoare prin:
  1. întâlniri ale copilului cu adoptatorul/familia adoptatoare la sediul direcţiei;
  2. vizitarea copilului la domiciliul persoanei, familiei, asistentului maternal sau serviciului de tip rezidenţial;
  3. întâlniri ale copilului cu adoptatorul/familia adoptatoare într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al copilului;
  4. găzduirea copilului, pentru o perioadă de maximum 7 zile calendaristice consecutive, de către adoptatorul/familia adoptatoare. În situaţii excepţionale responsabilul de caz al familiei poate propune prelungirea perioadei de găzduire cu maximum 7 zile calendaristice.
• informarea copilului despre familia adoptivă şi pregătirea copilului înaintea mutării la familia adoptatoare;
• în perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, urmăreşte evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare;
• sesizează de îndată instanţa judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii măsurii încredinţării, dacă pe durata perioadei de încredinţare în vederea adopţiei constată neadaptarea copilului cu adoptatorul/familia adoptatoare ori existenţa oricăror altor motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopţie;
• la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică instanţei competente în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei;
• realizeaza monitorizarea postadopţie prin care urmăreşte evoluţia copilului adoptat şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii adoptatori în vederea integrării depline a copilului în familia adoptatoare şi identificării precoce a eventualelor dificultăţi ce pot să apară în această perioadă;
• efectueaza urmatoarele activităţi postadopţie:

1  informare şi consiliere pentru copii şi părinţi;

2 organizarea de cursuri pentru dezvoltarea capacităţilor parentale;

3 constituirea de grupuri de suport pentru copii şi părinţi;

4 sprijinirea adoptatorilor în vederea informării copilului cu privire la adopţia sa;

5 consilierea adoptatului în vederea dezvăluirii identităţii părinţilor fireşti/rudelor biologice;

6 consilierea şi pregătirea adoptatului/părinţilor fireşti/rudelor biologice în vederea contactării;

• realizarea demersurilor legale în situaţiile care impun desfacerea sau anularea adopţiei;
• elaborareză procedurilor de lucru specifice;
• primeşte şi alte sarcini de la conducătorul ierarhic și directorul general.